Era demult, foare demult, când pe frumoasele plaiuri ale Ardealului se luptau pentru stăpânire uriaşii cu zânele. Şi se spune că în ţinutul încântător unde se află acum Buciumanii şi Detunata a tăbărât o ceată de uriaşi şi au luat în stăpânire plaiurile şi codrii pustii. Căpetenia lor era cel mai neîmpăcat duşman al zânelor; era vai şi amar de acea zână care cădea în mâinile lui, aceea nu mai vedea soarele cu ochii, căci straşnicul căpitan jurase moarte tuturor zânelor.

Voinicul uriaş avea un fecior, frumos şi drept ca bradul din munte şi viteaz mare minune. Singura plăcere a acestuia era lupta vitejească, iar când luptele conteneau, pleca la vânat prin codri, ca să se lupte cu urşii şi bourii ce se aflau pe acele vremuri în munţi; în lupta cu ei, feciorul de uriaşîşi stâmpăra dorul de vitejie, dorul de răzbunare…

Odată, străbătând foarte departe prin cei codri fără poteci, înopta prin pădure. Neştiind încotro să deie, se puse să doarmă peste noapte la rădăcina unui brad. Dar n-apucă să aţipească, când zăreşte prin pădure încolo o mică rază de lumină şi în urechi îi străbate sunetul unui glas care cântă o doină atât de dulce şi atât de fermecătoare, cum nu se mai auzise până atunci niciodată…

Era glas dulce de femeie…Voinicul sări drept în picioare, mai ascultă o clipă răpitorul cântec, apoi îşi îndreptă paşii spre lumina ce licărea printre brazi. Şi ce să vadă?  În o mică poieniţă, lângă un foc de vreascuri, şedea cântând o tânără fecioară, frumoasă şi ademenitoare, ca un vis plăcut din o noapte senină…Era o zână, dintre acelea cărora tatăl său le jurase moarte…Zâna, zărindu-l, voi să fugă, dar voinicul o opri, şi mult, mult au stat ei povestind şi glumind laolaltă.

Focul de vreascuri a aprins în inimile lor un alt foc mai puternic, focul dragostei pătimaşe şi mistuitoare. Din acel ceas voinicul uriaş se schimbase cu totul, nu era ca mai-nainte. O tristeţe adâncă îl copleşi şi nu avea atât dor decât să plece prin codri, unde îl aştepta zâna, cu cântecul ei fermecător.

Tatăl său, bătrân uriaş , avea o bănuială de acest lucru şi odată îi urmării paşii, însoţit de o mare ceată de uriaşi. Şi ce să vază? Feciorul său se afla în braţele unei zâne, tocmai pe locul unde se înalţă azi Detunata.

Un strigăt de mânie şi nevinovata zână căzu străpunsă de sabia bătrânului. În minutul următor, însă, şi bătrânul se rostogoli alături, lovit în inimă de pumnalul fiului său.

Iarba şi muşchii se colorară cu sânge, iar feciorul urla şi mugea frânt de durere, cum muge vita în agonia morţii. De atunci, o minune! La glasul lui răsunară tunete şi trăznete înfiorătoare, de se cutremurau munţii si văile. 

Pământul se crăpă şi înghiţi pe cei doi îndrăgostiţi, iar trăznetele şi limbile de foc ce ieşeau din măruntaiele pământului schimbară în stane de piatră trupul crudului bătrân şi pe ceilalţi uriaşi.

Şi aşa au rămas cu toţii până în ziua de azi, căci din trupurile lor s-au făcut stâlpii Detunatei.