Ţăranul român a fost dintotdeauna legat de petecul său de pământ şi de ograda sa, ale căror taine a încercat să le dezlege, astfel că, în absenţa unui ghid propiu-zis el a început să caute singur “indiciile” care să-i permită prevestirea fenomenelor meteorologice, transformând această practică a observaţiei într-un adevărat demers artistic. Astfel, timp de generaţii, el a construit un sistem de avertizare bazat pe animalele din interiorul ecumenei sale, sau din exteriorul ei, pe uneltele folosite în muncă, pe semenii săi sau pe astre şi alte fenomene naturale. Ploaia a fost dintotdeauna un actor activ pe scena preocupărilor zilnice ale ţăranului român, de aceea el s-a aplecat cu grijă asupra semnificaţiei ei, încercând să o înţeleagă mai bine.

Cauze ale ploii

Ploaia în credinţa populară apare din negurile care se ridică de pe pământ, din râuri şi izvoare.

Însă cele mai frecvente explicaţii implică supranaturalul, dihotomizat, desigur, sub forma forţelor pozitive şi negative. Astfel, ploaia apare ca, “un dar de la Dumnezeu”, acesta lăsând-o să cadă “ca o mană cerească”, favorizând cultivarea plantaţiilor şi îngrijirea acestora pentru a strânge recolte bogate.

Când, însă, ploile sunt distrugătoare, producătoare de pagube, ele sunt înţelese ca o emanaţie a unor spirite necurate, precum şolomonarii (figuri din mitologia românească care se ocupau cu magia meteorologică, fiind adesea responsabili de nori, vânt, grindină, fulgere etc.) sau balaurii (personaje mitice monstruoase, care tulbură ordinea naturală). Aceştia din urmă, iau apa din pământ, prin răsuflarea lor formează norii, care încarcându-se prea mult cu apă, se revarsă înapoi pe sol (zona Banatului). Potrivit altor legende, balaurii poartă pieptare groase, în care transpiră şi, astfel, sudoarea lor cade pe pământ sub formă de ploaie. În Cuştelnic, oamenii cred că norii sunt boii Soarelui, ei cărând apă acestuia. Când Soarele nu este acasă, ei elimină apa din pântece sub forma ploii.

Tipuri de ploaie

– “Măruntă” sau “de magazin” (Săcel) sau “mocănească” este aceea în care picăturile de ploaie sunt foarte mici şi dese, creând impresia de ceaţă (de aceea se mai spune că “plouă ca prin sită”). Această ploaie apare, de obicei, primăvara şi toamna şi se întinde pe parcursul a câteva zile.

– “Ploaie cu treabă bună” sau “mănoasă”, care se caracterizează prin stropi de mărime mijlocie, şi care, la fel, durează mai mult timp, având efecte benefice pentru culturi. Această ploaie este anunţată de nori suri pe toată bolta cerească, pe un timp liniştit.

– “Ploaie cu bulbuci” (Turdaşul Românesc) apare mai ales între Rusalii şi Sân-Petru, durează mai puţin şi are picături mari.

– “Ploaie îndesată” este de foarte scurtă durată, dar de o intensitate foarte mare. Aceasta este benefică, deoarece “spală pământul”. Aceste ploi puternice au prilejuit comparaţii precum: “plouă de gândeşti că varsă cu cubăru”, “plouă de iasă fum”, “zotoneşte” (de unde şi blestemul “zotoni-te-ar Dumnezeu”).

– “Potopul” se referă la ruperea de nori şi nu este în niciun caz trimis de Dumnezeu. În Cinciş, ţăranii cred că potopul apare ca urmare a luptei dintre şolomonar şi balaur, învingător fiind primul.

– “Ploaia cu soare” este, de asemenea, de nedorit, deoarece pătează frunzele plantelor (“bate roghia”). Se crede că plouă cu soare fie atunci când sunt trimise de necurat sau de Dumnezeu ca pedeapsă pentru păcatele oamenilor, fie din cauză că dracul îşi bate nevasta şi Dumnezeu râde, fie pentru că Dumnezeu plânge şi dracul râde (Ardeal).

Ploaia în poezia şi basmele populare

În poezia populară, ploaia apare ca o alinare a sufletului împovărat al ţăranului: “Atâta-s de supărat/ Cum îi ceriul de-nnorat/ Când îi gata de turnat” (Jarnik-Bârseanu) sau “Caloiene, iene/ Du-te-n ceriu şi cere/ Să deschidă porţile, să sloboade ploile,/ Să curgă ca gârlele” (G. Teodorescu). Ploaia apare, de asemenea, şi în cântecul copiiilor, menţionăm un astfel de cântec din zona Făgăraşului: “Stai, ploaie,/ Călătoare,/ Că te-ajunge/ Soarele/ Şi-ţi rupe picioarele/ Cu cuţitu omului,/ Cu sabia Domnului” (T. Gherman).

Basmele românilor, de asemenea, abundă în comparaţii sau alte mijloace stilistice care includ acest fenomen, printre care amintim: “…Şi unde începu o ploaie d-alea, de părea că toarnă cu găleata…” (P. Ispirescu) sau “..unde nu începu a se-nora, apoi a trăsni…şi ploua ca din cofă…” (I. Pop Reteganul).

Datini de invocare a ploii

Cele mai cunoscute obiceiuri menite a chema ploaia, după o îndelungată perioadă de secetă sunt paparudele şi caloianul. Menţiuni ale acestora se întâlnesc pe întreaga suprafaţă a ţării, prezentând, însă, modulaţii, în funcţie de zona geografică.

În  Bucovina, ţigăncile paparude îşi împletesc cununi de bozii şi se împodobesc cu salbe şi panglici şi dansează bătând din palme la cântul unei ţigănci mai bătrâne. Între timp, aceasta din urmă aruncă apa dintr-o doniţă peste ele, apoi le face urări de viaţă lungă şi le oferă o monedă (G. Dem Teodorescu). Asemănător se întâmplă şi în Moldova.

În Gorj şi în Dolj, în timpul zilelor secetoase, se formează o ceată de flăcăi, care se acoperă cu frunze pe tot corpul şi pornesc pe la casele oamenilor, unde sunt “întâmpinaţi” cu câte o vadră de apă, care se varsă pe ei.

În Banat, acest obicei este cunoscut şi sub denumirea de ,”băbăruţă” sau “băbăludă”, în judeţul Alba “mătăhulă”, în Sâncel, lângă Blaj “burduhoasa”. Peste tot, această datină este însoţită de cantece si dansuri specifice. Credinţa poporului român în aceste paparude este foarte puternică, deoarece au o putere nevăzuta de a atrage ploile (şi chiar daca acest lucru nu se întamplă e din cauză că paparudele nu şi-au îndeplinit sarcina corect).

O datină asemănătoare este şi caloianul sau scaloianul. G. Teodorescu descrie acest obicei astfel: fetele şi femeile modelează din lut un om în miniatură, pe care îl pun într-un mic coşciug, jelindu-l şi plângându-l, după care îl aruncă pe gârlă sau într-o fântână, ca să tulbure apele şi norii, cum se întâmplă înainte de ploaie.

Datini de stopare a ploii

Credinţa generală în cultura românească potrivit căreia se poate stopa ploaia este aceea de a împlânta un cuţit în pământ.

În Oltenia se trag clopotele bisericii, se înfig sape sau secure în pământ, se aprind lumânări şi se fac mătănii.

În Muntenia, fetele fură linguri, un ţăst sau cărămidă, care se aruncă în puţ noaptea sau înainte de revărsatul zorilor.

În Moldova ploile vin doar dacă se aruncă o icoană furată, într-o apă curgătoare, în zori.

Ploaia este unul din fenomenele naturale indispensabile creşterii şi obţinerii unor recolte bogate, de aceea i s-a acordat o atenţie deosebită. Ea a fost când invocată, cand alungată, când explicată prin cauze raţionale, când lăsând loc fanteziei populare, dar întotdeauna prezentă în universul tradiţiilor şi datinilor româneşti. Credinţele cu privire la acest fenomen sunt foarte răspândite în spaţiul românesc, prin urmare şi foarte variate. Pentru o imagine completă asupra cauzelor, datinilor şi chiar asupra unei taxonomii a ploii, dar şi asupra altor fenomene meteorologice şi modul de prevestire a acestora, recomandăm cartea lui Traian Gherman, “Meteorologia populară”.

De Neagu Daria Sînziana

Sursa: Gherman, Traian (2002).  Meteorologia populară. Editura Paideia, Bucureşti