A fost, a fost, că dacă nu ar fi nu s-ar povesti. Pe când puricii se potcoveau cu 99 de oca de fier şi săreau până în cer, şi tot li se părea uşor.

Ducă-se pe pustii se prinse tovărăşie într-o noapte cu Sfarmă-Piatră, cu Strâmbă-Lemne şi cu Noureanu, ca să aducă potop în ţara Moldovei. Scaraoschi şi Sfarmă-Piatră se urcară pe vârful Ceahlăului, iar Strâmbă-Lemne şi Noureanu pe Dealul Doamnei, şi stătură puţin în nemişcare, ca patru matahale din ceea lume.  

Deodată un şuier grozav porni de sus de pe Ceahlău şi se pogorî prin văi, clătinând pădurile şi spăimântând plaiurile. Toată firea omenească se oţări şi se cuprinse de o mare spaimă: câinii lătrau, vitele răgeau, caii nechezau, cucuvaiele se văitau şi luna se ascundea după nori. 

Deodată, Strâmbă-Lemne se izbi peste codri, suflând ca un crivâţ de toamnă, vâjâind şi sucind copacii cei mai înalţi, brazii cei mai tari, stejarii cei mai bătrâni; Noureanu întinse nori negri pe toată faţa cerului şi le porunci să verse potop de ploaie peste ţară; Sfarmă-Piatră totodată începu a repezi stâncile de pe vârful munţilor, încât nu se mai auzea nici în cer nici pe pământ.

Vântul sufla turbat, codrii pârâiau, norii tunau, apele clocoteau, stâncile se sfărâmau şi trăzneau, iar Scaraoschi râdea cu hohot din vârful Ceahlăului.

Trei zile şi trei nopţi, şiroaiele au curs mereu din cer pe plaiul munţilor, de pe plai în vale şi din vale în Bistriţa, care atât de mult crescuse, încât ţoimii de pe stâncile Bicazului se temeau să nu le înece cuiburile. Mare urgie era, de care să ferească Dumnezeu! Trei zile şi trei nopţi românii n-au închisochii! În sfârşit, a treia noapte, înainte de cântâtori, Scaraoschi smuci o stâncă mare ce era soră cu Panaghia din vârful Ceahlăului, o luă în căngi şi se înălţă cu dânsa în văzduh, pentru ca să o arunce în mijlocul Bistriţei.

El voia, ucigă-l crucea, să izească Bistriţa şi să înece Moldova! Dar deodată cucurigul unui cocoş se ridică pân la el şi atunci stânca îi căzu din ghiare, luna se ivi iarăşi, furtuna încetă pe loc, cerul se acoperi iară cu stele şi Bistriţa scăzu încet, încât plutaşii nu mai aveau frică de dânsa.

Peste câtăva vreme, un mocan se urcă pe stâncă şi sădi pe fruntea-i o cruce de teiu, pentru ca să depărteze dracii de dânsa. Acea cruce se prefăcu într-un copăcel şi de atunci această stâncă se numeşte Piatra Teiului. Când vine seara, femeile şi copii nu îndrăznesc să se uite la ea, iar flăcăii trec iute pe lângă dânsa şi-şi fac cruce, căci şi acum, pe vremuri rele, se arată câte odată o matahală neagră călare pe vârful stâncii.