Zona maramureşeană se constituie într-un spaţiu al populaţiilor mixte, prin urmare şi al întâlnirii dintre diferite datini, obiceiuri şi tradiţii, între moduri distincte de a înţelege lumea şi universul. În fond, convieţuirea în acest context permite o reflectare a varietăţii în unitate, elementele de împrumut fiind “asimilate creator în conformitate cu gustul şi concepţia artistică a poporului” (p. 35) .
GĂTEALA PĂRULUI ŞI ACOPERITOARE DE CAP
Oaş : înainte de Primul Război Mondial, bărbaţii purtau părul rătunzat, dar spre deosebire de Maramureş, părul era scurt până la ceafă. După acest moment, părul se scurtează , după moda soldăţească, şi este pieptănat peste cap sau cu cărare . Cuşmele erau lucrate de fiecare, în casă, şi se asemănau cu o calotă care acoperea capul, iar după Primul Război Mondial au început să se poarte cuşmele înalte, care până atunci erau rezervate celor bogaţi şi celor care coborau în mină. Clopul realizat din pâslă cu pene (boruri) mari, orientate în sus, rigide au dispărut în favoarea pălăriilor cu calotă mică şi cu borurile lăsate în jos (Cetereze, Moişeni) sau celor cu calotă mare si borurile drepte(Negreşti).
Maramureş : pălăriile sunt confecţionate din paie sau din pâslă şi sunt de 3 tipuri: a) cu borurile orientate în sus, aproape paralel cu calota; b) cu calota turtită şi boruri mari drepte; c) cu calota lăsată, rotunjită. Iarna bărbaţii poartă căciuli rotilate, care la sărbători sunt ornate cu panglici şi ciucălăi (ciucuri din lână).
Lăpuş : această zonă se apropie foarte mult de specificul maramureşean, cu menţiunea că aici nu se poartă pălăria de paie.
CĂMAŞA
Oaş: se întâlnesc 3 tipuri: a) cămaşa cu mâneci largi este cea mai veche, fiind purtată exclusiv la sărbători; are mâneci foarte largi, încreţite sau nu la umeri, mai scurtă la feciori şi mai lungă la bătrâni şi este prinsă cu o curea (kiseu); gulerul este decorat discret cu tărcături (brazi, lăbuţe, cipcă); b) cămaşa cu pomnişori apare în preajma primei conflagraţii mondiale, autorul apreciind-o drept “un caz tipic de pătrundere a înnoirilor [n.n.: acest tip de cămaşă este adus de soldaţii plecaţi în război], la care se adaptează elementele arhaice populare” (p. 100). Are mânecile la fel de largi ca primul tip, dar strânse prin încreţire atât la manşetă cât şi la umeri, ornamentaţia, pentru zilele de lucru, apărând doar pe guler şi pomnişori; c) uioşul este cămaşa purtată la muncă, dar şi cămaşa bătrânilor, fiind, de aceea, foarte puţin ornamentată, având uneori doar lăbuţe la mâneci.
Maramureş : este purtată cămaşa scurtă, din cânepă sau bumbac, cu un croi simplu cu mâneci din umăr, încreţite , largi, discret ornamentate cu o răscroială la gât care lăsa o parte din piept descoperită, chiar deasupra curelei late; în timp, lungimea acesteia a crescut, mânecile s-au îngustat, iar câmpurile ornamentale s-au extins şi s-au îmbogăţit, purtându-se fie peste curea, fie pe sub curea.
Lăpuş: cămaşa are un guler îngust şi întors încheindu-se cu şiret, este lungă, depăşind brâul, mâneca este amplă, încreţită la umeri şi la manşetă; încreţurile sunt prezente şi pe piept şi pe spate, cu broderii florale policrome; căbatul, de asemenea, se poartă singur sau peste cămaşă.
PIEPTARE ŞI COJOACE
În general, pieptarul, laibărul, bonda, guba şi sumanul, fiind elemente comune atât portului femeiesc cât şi celui bărbătesc, nu prezintă diferenţe semnificative, de aceea vom insista asupra acestora doar în măsura în care reflectă anumite variaţii.
Oaş : Uioşul este confecţionat din lână, având un croi simplu, se încheie în faţă, fără guler, cu mâneci şi cu panglică neagră pe margine. Laibărul este o vestă scurtă, din catifea neagră sau colorată, din postav, fără mâneci, apărută după Primul Răboi Mondial. Bonda din piele sau din postav, se poartă peste cămaşă , nu are mâneci, este scurtă, se încheie în faţă şi este purtată mai ales de cei înstăriţi. Guba este ţesută din lână, ideală pentru anotimpul rece sau pe vreme de ploaie, fiind asemenea unui cojoc întors, cu blana în afară, cu un croi care nu diferă de la sat la sat; guba este nelipsită de la cununie; aceasta nu se poartă în tot Oaşul, concurând cu sumanul, aspect explicabil prin lipsa unei tradiţii în creşterea ovinelor. Sumanul devine haina celor săraci în satele în care se poartă şi guba, fiind la fel nelipsit de la cununie , indiferent de anotimp; are tot un croi simplu, de multe ori un singur suman fiind purtat de mai multe generaţii sau de mai multe persoane din aceeaşi generaţie; se poartă pe umăr, legat în faţă cu cheutori.
Maramureş : pieptarul este scurt până la brâu, din piele, căptuşit cu blană (chiar şi cel din timpul verii), fiind purtat de femeile tinere, decorat cu irhă (aplicaţii de piele subţire, colorată) şi harast (broderii în motive florale, cu predominanţa roşului, pe toată suprafaţa). Pieptarul bărbaţilor permite o largă desfăşurare ornamentală existând, astfel, în mai multe variante: a) cel bătrânesc sau de lucru, care are spaţii albe vaste, cu borderii doar pe margini; b) cel care are aplicaţii de piele de culoare vişinie, pe toată suprafaţa, exceptând partea din spate; c) cel mai complex din punct de vedere ornamental având atât broderii policrome cât şi aplicaţii şi nasturi din piele, ţinte de metal şi ciucuri din lână. Laibărul din lână este asemenea unei veste tivite cu postav de culoare neagră, sură, verde sau albastră. Lecricul este o haină scurtă din lână ca o jachetă care coboară sub mijloc şi se poartă pe vreme rece, de 2 tipuri : a) de tip suman –având un croi simplu deschis în faţă cu mâneca prinsă de umăr, în culoare naturală sau b) cu gaica la spate , cu buzunar, guler, manşete. Guba se deosebeşte de cea din Oaş prin tehnica de înnodare a miţelor şi prin faptul că ţesătura se piaptănă; croiul este identic celui din Oaş, dar diferă prin modul de purtare, în Maramureş se ţine pe umeri având o mânecă în faţă.
Lăpuş : pieptarele sunt confecţionate din piele , cu blană pe interior; sumanele sunt asemănătoare celor din Maramureş, sure sau negre încheiate la gât cu baiere, purtându-se pe o mânecă.
CIOARECI
Oaş: gacii sunt izmene lungi , purtate mai ales în zi de sărbătoare, realizate din pânză de casă sau cânepă. Cioarecii sunt confecţionaţi din postav alb, având o lărgime mai pronunţată în partea de jos, iar lateral o fâşie îngustă de postav negru, roşu, sau în ambele culori. Cu timpul, gacii au fost înlocuiţi de pantaloni.
Maramureş: izmenele sunt confecţionte din acelaşi material cu cămaşa, fiind largi (dar nu precum cele oşeneşti) şi mai lungi (deasupra gleznelor), iar pe lateral se prindeau cu cheiţe. Cioarecii din lână albă, au un croi asemănător celui oşenesc, cu diferenţa că în partea de jos au o manşetă lată.
Lăpuş: izmenele sunt foarte încreţite la brâu, până la mijlocul gambei, iar cioarecii au aceeaşi structură cu a celor din celelate zone.
ÎNCĂLŢĂMINTE
Oaş, Maramureş : sunt preferate cizmele, care uneori erau decorate cu cercuri de metal la toc, pinteni care făceau zgomot când păşeau sau dansau.
Lăpuş: opincile au fost înlocuite cu cizme , bocanci şi pantofi.
ANEXE, PODOABE
Oaş : chişchineuţul este o batistă brodată pe care o prindeau tinerii de pălărie în zilele de sărbătoare. Pana era, de asemenea, nelipsită din arsenalul podoabelor, alături de flori, ciucuri. Straiţa (traista) este una din cele mai tipice piese pentru această zonă fiind purtată atât la sărbătoare, cât şi la lucru, făcută din pânză, decorată cu motive florale, stilizări şi cu baiere împodobite; aceasta avea, pe lângă rolul estetic şi unul practic, fiind folosită la depozitarea batistei, a tutunului, a cuţitului, banilor etc. Apariţia laibărului duce la dispariţia straiţei , ca urmare a faptului ca primele aveau buzunare.
Maramureş: şi aici apare traista feciorească , confecţionată însă din lână, având aspectul unui covor, cu clapă din franjuri sau fără , cu baierele late. Mânecările sunt manşete purtate la zile de sărbătoare din stofă sau catifea sau împletite din lână colorată şi bogat ornamentate (Săpânţa);se regăseşte în portul din Lăpuş.
Surse: Bănăţeanu, Tancred, “Portul popular din regiunea Maramureş”, Casa Creaţiei Populare, Baia Mare, 1965
Articol de Daria Sînziana Neagu