Rating total: /5
0 Flares Twitter 0 Facebook 0 Google+ 0 LinkedIn 0 Pin It Share 0 0 Flares ×

Într-o societate în care planează confuzia asupra a ceea ce este autentic şi ceea ce este kitsch, se aud voci care strigă cu putere : “costumul popular românesc nu a murit”. Această reacţie semnalează apariţia, pe fondul încercării de uniformizare, a unui localism, care nu este altceva decât întoarcerea la înţelepciunea populară, la datinile care au menţiunut unitatea poporului român. Judeţul Vrancea este una dintre vetrele folclorului românesc, care a oferit o bogăţie de date etnografice înscrise pe un continuum între cultura materială şi cea spirituală.

Frumuseţea portului vrâncean este dată atât de piesele sale, cât şi de indiscutabila măiestrie cu care au fost realizate. Influenţa bizantină este de necontestat, cel puţin în ceea ce priveşte realizarea broderiilor. Acestea erau realizate din cânepă, in sau lână – în gospodăriile ţărăneşti sau din mătase, perle, catifea, brocart veneţian – la curtea boierilor, iar firul metalic va da o notă de originalitate portului vrâncean. Din păcate, acesta va cunoaşte un declin odată cu declanşarea evenimentelor secolului al XX-lea. Sărăcirea populaţiei va determina utilizarea unor materiale de mai slabă calitate, folosirea altor modele de ornamente, pentru ca în final, alături de consecinţele unei tot mai accentuate urbanizări, să se renunţe la purtarea lui în multe din gospodăriile săteşti.

Costumul femeiesc

Găteala capului

În ceea ce priveşte modelul de aranjare a părului reţinem faptul că fetiţele şi adolescentele (codăniţe) purtau, de regulă, codiţe libere, pe spate, sau sub forma unei cununi. După ce se măritau, ele recurgeau la o coafură destul de complicată, care împărţea părul cu cărare pe mijloc, apoi se împletea şi se rotea deasupra urechilor sub forma a două coarne, pe care le strângeau puternic cu o cârpă de cânepă (se pare că acest mod de prindere este influenţat de moda renascentistă). În perioada interbelică se va renunţa treptat la această coafură.

A umbla cu capul descoperit era un semn al fecioriei. Pentru a marca trecerea către altă etapă a vieţii exista obiceiul dezhobodatului (care mai poate fi regăsit şi astăzi în datinile de nuntă din România, desigur, într-o formă, mai degrabă, simbolică), prin care nuna mare pieptăna mireasa şi îi punea ştergarul, pe care urma să-l poarte toată viaţa.

Ştergarul era un element deosebit de important în ţinuta femeiască, el fiind confecţionat din bumbac sau borangic, ţesătura având o consistenţă remarcabilă. Vrâstele plasate spre extremităţile maramei, permiteau compoziţii decorative elaborate, cu tradiţie în repertoriul local (“cârligul ciobanului”, “puiul cofelor”, “mocănelul”), în forme tot mai elaborate. În perioada interbelică, stergarul se va mai subţia, apărând , mai degrabă, ca o eşarfă care lasă să se vadă firele de păr.

Podoabele

Salbele si cerceii din monede, pe lângă funcţia estetică, semnalau şi statutul persoanei care le purta. Mărgelele preferate erau cele din sticlă, în general de culoare galbenă, formate din 3 rânduri (baza gâtului, deasupra pieptului şi peste piept). După război, se va renunţa la salbe, cerceii vor putea fi cumpăraţi din târg, iar mărgelele vor fi dispuse pe un singur rând.

Cămaşa

Reprezentativă pentru comunitatea vrânceana este cămaşa cu mâneca răsucită, atestată încă din Antichitate. Ea avea un caracter eminamente festiv, prin urmare era destul de rară, ceea ce sporea valoarea sa. Aspectul spiralat al mânecilor, de o mare simplitate, obţinut prin tehnici speciale, dă o notă de nobleţe vestimentaţiei. Alte elemente care individualizează cămaşa vrânceană sunt gherdanul, găitanul şi puricelul.

În perioada interbelică apar elemente noi, precum mânecile largi sau volanul prin strângerea acestora în partea inferioară. Se foloseşte din ce în ce mai mult albastrul, iar broderia va fi umbrită de paiete. Ca o compensare, însă, apare spre sfârşitul perioadei broderia cu mătase vegetală, care se menţine până în anii ’60 şi care conferă un anumit rafinament.

Al Doilea Răboi Mondial a sărăcit considerabil gospodăriile ţărăneşti astfel, locul pânzei a fost luat de lână. S-au menţinut paietele care confereau strălucire portului, insă contrastele erau mai puţin puternice.

Catrinţa

Catrinţa neagră este “cea mai veche expresie etnografică a fotei” (Ion Cherciu) din spaţiul românesc. Aceasta era confecţionată din lână, care urma un procedeu de vopsire (“cernit”) cu coloranţi eliminaţi prin fierberea cojilor de arin sau stejar. Modul său de prindere determină şi crearea unui automatism, a unui tipar cultural zonal (în momentul în care se trece partea de deasupra peste cea de dedesubt se face o cută adâncă în talie). Aceasta era legată cu beţe, a căror lăţime varia în funcţie de vârstă şi statut.

Catrinţa vrâstată era caracterizată de alternanţa şi repetiţia modelelor, în culori de roşu, verde, roz, albastru, galben-ocru.

În perioada interbelică, catrinţele vrâstate devin mai sobre, predominând albastrul şi verdele, alesăturile verticale, iar în epoca postbelică li se vor ataşa o margine asemenea beţelor.

Portul popular vrancean

(sursa: romanianmuseum.com)

Costumul bărbătesc

Găteala capului

Aici lucrurile sunt mai simple decât în cazul femeilor, adesea bărbaţii obişnuiau să-şi lase părul lung şi să poarte barbă, exceptând cazurile în care trebuia să onoreze serviciul militar sau să meargă la studii. Această situaţie s-a menţinut pentru mai mult timp.

Cămaşa

În general, piesele vestimentare ale portului bărbătesc sunt mai sărace în ornamente, dar şi mai puţine ca număr, acest lucru explicându-se prin faptul ca participarea bărbaţilor la ciclurile importante ale vieţii şi ale evenimentelor săteşti era mai redusă decât în cazul femeilor. Cămaşa cu “mâneca largă” (cu deschizătura foarte mare) era foarte apreciată în zilele de sărbătoare (acest tip de vestimentaţie a dat naştere expresiei “a primi cu mâneci largi”, adică a primi cu cea mai vădită bunăvoinţă persoana care trece pragul casei). Treptat, aceasta va fi înlocuită de cămaşa cu “brăţări” care se va dovedi mai practică, deoarece reduce atât munca femeilor, cât şi amploarea mânecilor. Uneori, la sărbători erau purtate ambele tipuri de cămaşă, astfel încât, atunci când dansau, nu rămâneau descoperiţi.

Iţarii

Iţarii, după clasificarea lui Florea Bobu Florescu, pot fi de două feluri: “fără faţă” – presupun o asimetrie a clinilor egală, şi nu cunosc analogie în celelalte zone ale ţării, dar nici la alte popoare, sau “cu o singură faţă” – clinul de la spate conferă lejeritate în mişcări. Legat de aceste elemente vestimentare trebuie menţionat faptul că în zona vrânceană cămaşa era purtată pe sub iţari, şi nu invers, cum se întâlneşte în alte zone.

În perioada postbelică, din ce în ce mai puţini bărbaţi vor fi văzuţi purtând costumul tradiţional, acest lucru justificându-se prin legăturile mai strânse cu oraşul, în urma practicării comerţului.

Elemente comune în portul femeiesc şi în cel bărbătesc

Gluga are un statut diferit în spaţiul vrâncean deoarece îndeplineşte o dublă funcţionalitate: ferea capul de ploaie sau ninsoare, dar mai putea fi folosită şi ca traistă.

Sarica era purtată de fruntaşii satului în zilele de sărbătoare, şi erau cu atât mai apreciate cu cât aveau un aspect mai mâtos.

Pe suprafaţa pieptarului se regăsesc forme barocizate ale decorului vegetal, în contrast cu bunda şi cojocelul, care au o ornamentaţie mai parcimonioasă. Opincile şi ciubotele erau confecţionate din piele de porc, şi purtate atât în zilele de sărbătoare, cât şi în zilele obişnuite de muncă.

Studiul artei populare, inclusiv a costumului tradiţional, este deosebit de important, întrucât prilejuieşte întâlnirea cu cele mai intense şi interesante realizări ale geniului popular. Arta tradiţională, indiferent de aspectele pe care le îmbrăţişează, se constituie într-un dialog ancestral între sat şi societatea din afara acestuia. Iar acest lucru este valabil cu atât mai mult cu cât zona cercetată este Vrancea, un ţinut cu semnificaţii profunde în istoria şi civilizaţia românească. Presiunile externe comunităţii nu au reuşit nici până în ziua de azi să dizolve în totalitate ataşamentul ţăranului român faţă de obiceiurile sale, astfel încât mai sunt zone în care bătrânii poartă costumul tradiţional.

SURSA: Cherciu, Ion, Costumul popular din Ţara Vrancei, Bucureşti, Editura Centrului Naţional pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, 2008.

Articol scris de Neagu Daria Sînziana

Date contact


Adresa:
Coordonate: Latitudine: , Longitudine:
Telefon:
Website:
E-mail:
Program:

Autor


Rating

Experienta vizuala
(0 )
Experienta auditiva
(0 )
Experienta olfactiva
(0 )
Experienta gustativa
(0 )
Experienta tactila
(0 )
Rating total: /5 din 0 voturi


Comentează şi tu!

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 Google+ 0 LinkedIn 0 Pin It Share 0 0 Flares ×