Mai demult, pe unde e Iaşul acuma, erau numai codrii şi câmpuri şi nici zare de case , trăia un cioban vestit pe locurile acelea şi-l chema Dediu.   Dediu ciobanul avea douăsprezece stâni, iar fiecare stână era cu câte două mii de oi. 

Într-o zi, iaca vine pe acolo şi domnul Ţării Moldovei, călare, cu oameni de-ai săi. Vede domnul atâtea stâne şi întreabă pe un cioban: „ale cui sunt?”. Ciobanul răspunde că „sunt ale lui Dediu”. Văzând domnul atâtea dealuri frumoase, s-a gândit că ar putea fi un minunat loc pentru vreun târg domnesc. Şi porunceşte ciobanului că sa cheme pe Dediu până la dansul. Se duce ciobanul şi-i spune porunca. Dar Dediu face:

– Du-te şi spune domnului să vie el la mine, dacă are treabă!

Ciobanul a adus acest raspuns. Domnul îl mai trimete odată: „să vie numaidecât”. Dediu răspunde tot aşa, că „dacă are treabă, n-are decât să vie la coliba lui”.

Aşa şi a treia oară. Ce să facă domnul? Vine călare până la Dediu. Îi zice de departe:

– De ce n-asculţi porunca domnului tau, căci el stăpâneşte Ţara Muldovei şi trebuie să i te supui?!…

– Apoi de ce nu mi-au spus aşa şi cei pe care i-ai trimes către mine, răspunse Dediu din colibă.

– Ieşi până afară să vorbim ceva! – strigă domnul.

– Nu ies! strigă şi Dediu.

– Ieşi!

– Nu ies!

– Să vezi tu că ai să ieşi, strigă domnul supărat şi gata să scoată sabia….

– Ba de-acuma am sa ies!… – strigă Dediu, care era o data voinic, nu de doua ori; şi aşa erau toţi ciobanii lui.

– Apoi “Ieşi” să se numească târgul pe care vreau sa-l înteneiez aici! strigă domnitorul. Şi “Ieşi” a rămas numele lui până azi.

 Acuma domnul s-a dus acasa şi l-a chemat pe Dediu. Vine el. Domnul îl întreabă :

– Bine Dediule, cum se face că toţi ai tăi sânt aşa de zdraveni şi voinici şi tari la virtute?

– Îndată ai să vezi, măria ta, zise Dediu.

La masă, domnitorului i-au adus 12 feluri de mâncare. Dediu mânca numai mămăligă caldă cu brânza grasă şi bună.

– Mănâncă împreună cu mine, zise domnul.

– Nu, măria-ta, strigă Dediu.

 – De ce?

– Ca să fiu voinic.

– Ce fel?

– Iacă, zise Dediu, eu oi lua 12 linguri din astea 12 feluri de mâncare de-a măriei tale şi le-oi pune într-o sticlă; pe urmă oi lua şi o bucată de mămăligă fierbinte, de-a mea şi oi pune într-însă o leacă de brânză… Trei zile să lăsăm şi mâncarea măriei-tale şi mâncarea mea, ici, după sobă… Şi om vedea.

Pune el aşa 12 linguri din cele 12 feluri de mâncare, într-o sticlă; astupă sticla şi o pune după sobă. Apoi ia puţină brânză de oi şi o pune într-un darab de mămăligă fierbinte şi face un urs zdravăn şi-l zvârle după sobă…

Când, la trei zile, ce să vezi în sticla? Mâncările miroseau de trebuia să fugi cât colo; iar ursul lui Dediu era acum mai bun, căci înlăuntru brânza se facuse unt.

– Ei, măria-ta, acum vezi de ce sântem noi mai voinici? Că pe noi nu ne borfăeşte în pântece nici un fel de mâncare de felul acestora…

– Să trăieşti, Dediule, strigă domnul. Te văd că eşti om cu minte… Haide, te prinzi cu mine cumatru?

– Mă prind şi cu noroc să-i dea Dumnezeu, zise Dediu.

La cumatrie, Dediu a adus o poală de galbeni şi a daruit 500 de mioare oacheşe de amândoi ochii şi 50 de berbeci frumoşi, ciuţi de amândouă coarnele. Aşa au botezat ei “târgul Ieşului”…