Municipiul Râmnicu Vâlcea este reşedinţa judetului Vâlcea; important centru economic şi cultural al ţării, este aşezat în partea central-sudică a României, respectiv la confluenţa dintre Olt şi Olăneşti. Situat la intersecţia paralelei 45º07’ latitudine nordică cu meridianul 24º22’21’’ longitudine estică la jumătatea distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord, oraşul se află în plină zonă temperată, cu cele mai favorabile condiţii climaterice pentru dezvoltarea vieţii omeneşti. Pe aceeaşi latitudine se mai află: Torino (Italia), Bordeaux (Franţa), Minneapolis (S.U.A.), Peninsula Crimeea şi Delta Volgai. Râmnicu Vâlcea este amplasat în Subcarpaţii Getici, la 18 km de defileul Oltului, în lunca râului, şi formează la confluenţa cu Olăneştiul o zona cârlig cu orientarea N–S. Lărgimea maximă a luncii este de 2,5 km în partea de nord, de 1,9 km în zona centrală şi de 2 km în zona sudică.
Municipiul Râmnicu Vâlcea are o suprafaţă de 6.221 ha şi împreună cu comuna suburbana Goranu se ridică la 8.866 ha. Oralul se învecinează cu următoarele localităţi: comuna Bujoreni (N), comunele Dăeşti şi Goleşti (NE), comuna Budeşti (E), oraşul Ocnele Mari (V), comuna Mihaeşti (SV) şi comuna Vladeşti (NV).
Oraşul se întinde la est de dealul Capela, până dincolo de cursul râului Olt, depăşind spre sud confluenţa acestuia cu apele râului Olăneşti. Este mărginit la sud de dealul Troian, iar la sud-vest de dealul Petrişor. La nord hotarul municipiului Râmnicu Vâlcea este marcat de dealul Cetăţuia.
Oraşul este amplasat pe terasele Oltului, care sunt evidenţiate mai mult în partea de vest, deoarece în zona estică dealurile coboară până aproape de firul apei. Se disting două terase. În trecut, aglomerarea urbană era dispusă pe terasa superioară, datorită frecventelor inundaţii pe care le producea Oltul. Prin lucrările de amenajare a râului şi prin construcţia barajelor, aria de locuit s-a extins şi pe terasa inferioară, pericolul inundaţiilor fiind înlăturat. Zonele vechi, cu construcţii aflate aproape de albia minoră a Oltului, sunt apărate de inundaţii prin înălţimea mare a malurilor. Altitudinea medie a localităţii este de 240-260 m.
În cadrul judeţului, oraşul este situat în partea central-estică, iar în Subcarpaţii Getici se încadrează în Subcarpaţii Vâlcii între Olteş şi Topolog. Râmnicu Vâlcea este aşezat într-o zonă depresionară (Horezu-Olaneşti-Muereasca-Călimăneşti-Berislăveşti-Salatrucu-Dobriceni-Zmeureni). La nord de lărgirea depresionară de la Râmnicu Vâlcea există dealuri înalte de peste 700m unde apar creste. În apropiere de oraş atât pe stânga cât şi pe dreapta Oltului predomină un asemenea relief de creste generat de văile torenţiale în condiţiile unor structuri geologice monoclimale (L. Badea,1955, si Mihaela Dinu, 1995).
Tabăra militară organizată de generalul Magheru la Troianu – poarta sudică a Râmnicului, a reprezentat o garanţie pentru victoria revoluţiei, care a fost sărbatorită la 29 iulie 1848 „într-o câmpie înconjurată cu arbori de la marginea oraşului”, pe locul unde mai târziu avea să fie amenajată grădina publică Zăvoi. Sub steagurile revoluţiei un cor condus de Anton Pann şi o mulţime de entuziaşti adunaţi să serbeze triumful revoluţiei au intonat cântece pline de armonie printre care – considerau unii istorici – şi „Deşteaptă-te române” ce avea să devină imnul naţional al României.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a poposit de două ori la Râmnicu Vâlcea fiind întâmpinat cu multă căldură de locuitorii oraşului care salutau astfel pe făuritorul Unirii Principatelor.
Tributul de sânge plătit de râmniceni pentru cucerirea independenţei ţării în 1877 a fost deosebit de greu, dar alături de jertfa celorlalţi români a constituit fundamentul României moderne. În cinstea acestor eroi a fost ridicat la poalele dealului Capela un impunător monument ce a devenit un simbol al oraşului: Statuia Independenţei, opera a sculptorului Ion Iordănescu sprijinit de un participant la acel razboi, doctorul Gheorghe Sabin ajuns prefect de Vâlcea.
După 30 decembrie 1947 mica burghezie ce contribuise la creşterea economică a regiunii, precum şi marile familii cu tradiţie în zonă (Simian, Otetelişanu, Brătianu, Pleşoianu, Hanciu, Lupaş şi Procopiu) dispar sau îşi pierd cu totul influenţa sub dictatura comunistă. Apar priorităţi noi, liniştea urbei semipatriarhale fiind înlocuită de dezvoltarea exponenţială a unor cartiere muncitoreşti menite să adăpostească o mâna de lucru ieftină şi usor de manipulat ideologic. Au fost distruse în acea perioadă multe exemple de artă arhitectonică veche, pierzându-se astfel, printr-o nepăsare de neînţeles, valori inestimabile.
În 1968 oraşul redevine capitală de judeţ, este ridicat la rang de municipiu şi ajunge un puternic centru industrial. De asemenea oraşul înregistrează o impresionantă dezvoltare demografică şi urbanistică.
[img]http://www.traiesteromaneste.ro/beta/wp-content/uploads/2010/11/sam_7046.jpg[/img]
Panorama Valcea, poza e facuta de pe varful cozia, iar jos se vede manastirea Turnu
“Au fost distruse în acea perioadă multe exemple de artă arhitectonică veche, pierzându-se astfel, printr-o nepăsare de neînţeles, valori inestimabile.”
Ma bucur ca s-a subliniat acest lucru. Este foarte mare pacat ce s-a intamplat cu vechile case, mai ales din partea centrala. Am avut ocazia sa vad cum a aratat centrul din niste fotografii de epoca. Nu exista un “centru vechi” in oras, iar casele vechi sunt foarte putine.
Acest lucru mi se pare ca lipseste cel mai mult orasului (intr-un mod evident ireversibil).
Din fericire, compenseaza cu curatenia, linistea, localizarea frumoasa etc.