Poze: Andreea Dănilă

Mănăstirea Tismana este cel mai vechi aşezământ monahal inca in functiune dinŢara Românească. Construită tot prin râvna cuviosului Nicodim, sora ei,Mănăstirea Vodiţa, a fost distrusă la puţin timp după construire (mai apoi s-a construit Vodita 2 unde Nicodim a revenit de la Tismana), singura citadelă a ortodoxiei noastre rămânând, timp de peste şase veacuri, Mănăstirea Tismana. Deoarece cu Vladislav (Vlaicu) Vodă (1364–1377) începe pomelnicul mănăstirii, fratele lui Vlaicu, Radu I Vodă asociat la domnie din 1372, fiind al doilea în pomelnic, istoricul Alexandru Ştefulescu susţinea că la începutul domniei luiVlaicu Vodă între anii 1364–1366 s-au construit mai întâi biserici din lemn şi s-au făcut danii prin hrisov.

“Tot ceea ce se făcea danie mănăstirii Vodiţa s-a dat şi Tismanei – scria istoricul – amândouă mănăstirile fiind sub conducerea unuia şi aceluiaşi stareţ, Nicodim”. Abia după aceea a început construcţia Vodiţei din zid iar sub Radu I Vodă, zis şi Radu Negru Vodă, biserica din zid a Tismanei.

Într-un peisaj fermecător, asemenea unui castel medieval cu bastioane la colţuri, mănăstirea Tismana este aşezată pe vârf de stâncă, pe muntele Stârmina, înconjurată de culmi împădurite şi stâncoase, lângă gura întunecată a Peşterii Sfântului Nicodim şi de sub ale cărei ziduri ţâşneşte apa, rostogolindu-se în cascadă, cu o cădere de cca 40 m în râul Tismana. Celebrul călător – diaconulPaul de Alep, împreună cu Patriarhul Macarie al Antiohiei au vizitat mănăstirea Tismana în iulie 1657 şi menţionează în cartea sa, scrisă în limba arabă, „Note de călătorie”, printre altele: „…într-adevăr, ea nu mai are seamăn nici în această ţară, nici în alta, prin frumuseţea locului şi a aşezării, prin mulţimea apelor sale şi întărirea pe care o are, ajutată şi de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare.”

Ctitorul mănăstirii este Cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310-1406) – lui îi aparţine alegerea a arhitecturii şi a decoraţiunilor acesteia. Construcţia din zid a fost realizată cu sprijinul material al domnitorilor Basarabi: Radu Negru Voievod (1377–1383) şi fiii acestuia Dan I (1384– 1386) şi Mircea cel Bătrân (1386–1418).

Sfântul Nicodim

Sfântul Nicodim era de neam valah din sudul Dunării, după mamă înrudindu-se cu domnitorii Basarabi şi după tată, înrudindu-se cu cneazul Lazăr al Serbiei. Din dorinţa de a-şi dedica viaţa lui Dumnezeu, la 16 ani părăseşte în ascuns casa părintească din Prilep (acum în Kosovo) şi cu ajutorul unor călugări athoniţi ajunge la Mănăstirea Hilandaru, din Sfântul Munte Athos. Aici îşi desăvârşeşte învăţătura, deprinzând limba slavonă şi limba greacă, iniţiindu-se în arta athonită: caligrafie, pictură, argintărie, arhitectură, zidărie, dogărit,etc.

În Ţara Românească Sfântul Nicodim a venit prin chemare divină, cu misiunea de a ridica o mănăstire într-un loc ales de Dumnezeu. Documentele istorice menţionează mai multe mănăstiri – ctitorii ale sfântului: Vratna şi Mănăstiriţa (în Serbia), Vodiţa, şi Tismana, (în Ţara Românească) şi Prislop(în Ţara Haţegului).

Împreună cu el, Cuviosul Nicodim aduce un grup de călugări organizaţi în viaţă de obşte şi trăitori în rugăciunea inimii: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Locul de rugăciune, priveghere şi odihnă al Cuviosului, a fost în grota aflată pe stânca de lângă mănăstire. Cuviosul Nicodim a fost solicitat să mijlocească pentru Serbia laConstantinopol, în anul 1375 ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346. Patriarhul Filotei al Constantinopolului la apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei părticele de sfinte moaşte şi la făcut arhimandrit, Mănăstirea Tismana devenind „Marea Lavră” şi prima arhimandrie din ţară.

La Mănăstirea Tismana, Cuviosul Nicodim a întemeiat o vestită şcoală de caligrafie cu copişti de cărţi bisericeşti în diverse limbi. El însuşi în anul 1405a caligrafiat şi miniat un Tetravanghel pe pergament pe care la ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Ţara Românească cu cea mai veche ferecătură şi se află la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti. Cuviosul Nicodim s-a mutat la cele veşnice la 26 decembrie 1406 şi a fost îngropat în mormântul din pridvorul bisericii, pe care şi l-a săpat dinainte. Acum o candelă neadormită veghează acest loc unde i s-au odihnit sfintele moaşte.

Biserica

Biserica Mănăstirii Tismana a fost sfinţită la 15 august 1378 cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, fapt întărit documentar de hrisovul Voievodului Dan I din 1385, 3 octombrie, care se păstrează şi astăzi. Ea este construită în stil bizantin, plan triconc, cu ziduri de piatră foarte groase, cu trei turle pe naos, pronaos şi pridvor şi este susţinută de contraforţi şi de pridvorul ce înconjoară pronaosul şi o parte din naos.

De-a lungul timpurilor, datorită deselor prigoane ale păgânilor asupra ţării noastre, Mănăstirea Tismana a suferit mai multe distrugeri şi transformări, multe refaceri şi donaţii din partea voievozilor Basarabi şi a unor boieri înstăriţi, mănăstirea fiind ctitorie voievodală şi un puternic loc strategic. În 1520 voievodul Neagoe Basarab a acoperit biserica cu plumb; în 1541domnitorul Radu Paisie a făcut chenarele şi uşile bisericii mari; Matei Basarab a făcut biserica mică a spitalului mănăstiresc (1650), clopotniţa şi a dăruit un clopot mare; marele ban alCraiovei Cornea Brăiloiu a refăcut chiliile şi casele egumeneşti, de asemenea a făcut mari donaţii mănăstirii; Jupâneasa Stanca Glogoveanu a refăcut pictura (1733 şi 1766) şi uşile bisericii (1782). Importante danii şi obiecte de cult a făcut Constantin Brâncoveanu.

Tezaurul Mănăstirii Tismana a fost deosebit de mare, dar stricăciunile aduse mănăstirii de veacuri a făcut să se piardă. O parte din obiectele de valoare păstrate se găsesc la Muzeul de Artă a României. Muzeul Mănăstirii are o bogată colecţie de picturi murale (provenite din pronaos, pictura din 1766), icoane vechi pe lemn, obiecte de cult, cărţi vechi, veşminte, uşile vechi ale bisericii (1782) şi altele. În biserică se găseşte o raclă de argint, executată de artistul plastic Gheorghe Stoica din Bucureşti în 1980, care conţine trei părticele de Sfinte Moaşte: de la Sfântul Nicodim degetul arătător de la mâna dreaptă şi crucea de plumb ce o purta la gât, de la Sfântul Ignatie Teoforul şi Sfântul Ioan Gură de Aur.

Biserica Mănăstirii Tismana îşi etalează statutul de „monument de artă” prin tot ceea ce reprezintă şi există în ea: catapeteasma din stejar executată în 1766 în stil post-brâncovenesc cu ornamente florale, suflată în aur, cu icoanele împărăteşti (1844); iconostasul mic sculptat în lemn de tei, aurit, executat de Ghenadie monahul (1741–1742); stranele (tetrapoadele) sculptate de călugări în anul 1731 şi 1735; policandrul mare din alamălustruită din secolul XIX; toaca metalică de forma vulturului bicefal – stema domnitorilor Basarabi, deosebit de valoroasă, şi altele.

Poetul George Coşbuc a dăruit pentru Paraclisul ctitorit de Matei Basarabdouă vitralii din1916, deosebit de frumoase, în memoria fiului său Alexandru, iar G. Sfetea, un alt vitraliu pentru mama lui Maria, aflate acum în Muzeul Mănăstirii.

Mănăstirea Tismana a fost transformată în chinovie de maici în anul 1949, care duc viaţă de obşte, împletind munca cu rugăciunea. Slujbele se săvârşesc după tipicul tradiţional. Sfânta Liturghie în fiecare zi, Vecernia seara şi Miezonoptica şi Utrenia la miezul nopţii; Cântările se fac pe muzică psaltică conform tipicului monahal. În prezent, Mănăstirea are 60 de vieţuitoare, dintre care cinci stau în schiturile mănăstirii, stareţă de peste 40 de ani este Stavrofora Ierusalima Gligor sub a cărei păstorire Mănăstirea Tismana a cunoscut multe şi importante înnoiri. Pe muntele Cioclovina, la N-V de Mănăstirea Tismana se află două schituri: Schitul Cioclovina de Jos, amintit documentar în anul 1660, iar în anul 1715 conform pisaniei a fost refăcut de egumenul Nicodim, având hramul „Sfinţii Voievozi”, şi Schitul Cioclovina de Sus, ridicat de acelaşi egumen în anul 1714, pe vârful muntelui având hramul „Schimbarea la Faţă”. Bisericuţa Schitului Cioclovina de Sus a fost pictată în anul 1999 de pictorul Grigore Popescu. A fost sfinţită de IPS Teofan, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolitul Olteniei în vara anului 2005. Mănăstirea Tismana a fost şi rămâne cea mai veche vatră de cultură, un uriaş muzeu al trecutului, un sanctuar pentru marile arderi umane ale prezentului şi o fereastră deschisă spre aspiraţiile viitorului.

Tezaurul Bancii Naţionale a României a fost ascuns la Mănăstirea Tismana spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Incă din luna iulie 1944, guvernatorul BNR (Banca Naţională a României) luase măsuri ca să se transporte şi să se depoziteze aurul BNR la Mănăstirea Tismana, datorită contraofensivei sovietice care ajunsese în Basarabia, teritoriu românesc. Mai întâi a fost ascuns în una din pivniţele din subsol. Considerându-se loc nesigur, s-a amenajat un spaţiu în Peştera Mănăstirii, în ciuda evenimentelor de după 23 august 1944 când sovieticii instituiseră o supraveghere cruntă asupra întregii ţări. În zilele de 14-16 septembrie 1944 acţiunea se terminase în cel mai mare secret iar în grota a doua au fost depozitate:

– Monezi: 1641 casete in greutate bruta de 82.742,560 kg, din care 67.575,60258 kg aur;

– Lingouri tip international: 1372 casete in grutate bruta de 73.495,575 kg, din care 67.761,31306 kg aur;

– Lingouri tip standard: 1022 casete in greutate bruta de 56.007,170 kg, din care 54.337,07480 kg aur.

Total general: 4035 casete in greutate bruta de 212.245,305 kg, din care 189.673,99044 kg aur.

Pe lângă depozitul BNR mai fuseseră ascunse şi 51 casete de aur polonez, in greutate bruta de 3.057,450 kg. Era o parte din aurul pe care polonezii (cu care ne învecinam) ni-l lăsase în păstrare, înainte de invadarea lor, în 1939, de către nemţi. Cealaltă parte a tezaurului polonez fusese transportată direct în străinătate, via Constanţa – România.

De la Wikipedia, enciclopedia liberă