Supranumită “doamna neurochirurgiei româneşti”, Sofia Ionescu-Ogrezeanu a devenit prima femeie neurochirurg din lume în urma unei operaţii din vremea celui de-al doilea război mondial care i-a decis cariera pentru următorii 47 de ani. Intervenţia din urmă cu peste 60 de ani a fost recunoscută ca premieră mondială de Congresul Mondial al Femeilor Neurochirurg din 2005. După îndelungate cercetări iatro-istorice de peste 30 de ani, la 17 septembrie 2005 la Congresul Mondial de Neurochirurgie din Maroc (Marakesh) a fost atestat faptul că doamna doctor Sofia Ionescu este prima femeie neurochirurg din lume.

S-a născut pe 25 aprilie 1920 la Fălticeni, fiica lui Constantin Ogrezeanu, casier la BNR şi a Mariei Ogrezeanu, casnică. Urmează şcoala primară în oraşul natal, după care studiază la Liceul de Fete Fălticeni şi Şcoala Centrală de Fete “Marica Brâncoveanu” din Bucureşti, unde ia bacalaureatul în 1939. În toamna aceluiaşi an intră la Facultatea de Medicină Umană din Bucureşti, pe care o termină în 1945.

A făcut parte din prima echipă neurchirurgicală, considerată echipa de aur, alături de Prof. Dr. Dimitrie Bagdasar, întemeietorul neurochirurgiei româneşti şi doctorii Constantin Arseni şi Ionel Ionescu (devenit din 1945 soţul domnişoarei doctor Sofia Ogrezeanu).

În 1945 îşi ia licenţa şi un an mai târziu, îşi susţine doctoratul în medicină şi chirurgie. Primul stagiu de practică din studenţie l-a făcut la secţia de oftalmologie, al doilea stagiu fiind realizat în calitate de medic de circă rurală în comuna Baia, de lângă Fălticeni.

“În facultate am făcut mai multe stagii de pregătire, atât la ţară, cât şi în spitalul din Fălticeni. România era deja în război şi, o întreagă vacanţă de vară, am îngrijit răniţi. Nu operam, dar învăţasem să folosesc instrumentarul, lucru care mi-a folosit într-o împrejurare neaşteptată, dar decisivă pentru destinul meu”.

Îşi propusese o viaţă liniştită de medic internist în oraşul natal, dar ceea ce avea să se întâmple i-a schimbat radical viaţa. Un copil rănit în urma unor bombardamente, pentru care intervenţia chirurgicală era de maximă urgenţă, a fost adus într-un moment în care niciun medic nu era disponibil – “Arseni era mobilizat şi urma să plece din ţară, iar profesorul avea o infecţie la un deget. Ramâneam doar Ionel Ionescu şi cu mine. Atunci am spus: “Îl operez eu, domnule profesor!”

A trăit şi miracole, când numai Dumnezeu şi imaginaţia au ajutat-o să-şi salveze pacienţii. “Aşa a fost atunci când aveam pe masa de operaţie un tânăr care avea un blocaj între pungile cu lichid din creierul mare şi cele din creierul mic. Deja bolnavul intra în comă. Pe apeductul lui Silvius nu venea lichid. Operam cu profesorul, care însă trebuia să plece, aşa că la un moment dat mi-a spus: “Doamnă, descurcă-te!”. Atunci mi-a venit ideea. Citisem în literatura de specialitate despre un norvegian care imaginase o tubulatură pentru a drena lichidul. Tocmai atunci trecea pe acolo o soră cu tava cu sonde urinare sterilizate şi mi-am spus că trebuie să încerc. În Occident, comunicarea se realiza cu peritoneul sau cu o venă mare. Eu am facut un şanţ în os, am băgat tubul de la o sondă, l-am fixat sus în creierul mare şi lichidul a început să curgă, iar jos l-am fixat de meninge, iar lichidul şi-a reluat drumul firesc. Asta a fost minunea. Omul care urma să moară s-a făcut învăţător şi a avut copii”.

În 1970, şeicul din Abu Dhabi, Zaied Bin Sultan al Nohaian, a căutat peste tot o femeie care să-i consulte soţia favorită care până la 26 de ani, născuse nouă copii şi suferea de o discopatie lombară. Nu a găsit-o decât în România, în persoana Sofiei. Credinţa sa nu permitea ca un bărbat, fie el şi medic, să intre în harem şi să-i vadă soţiile.”A fost una dintre călătoriile cele mai spectaculoase şi în orice caz cea mai opulentă. Am pătruns într-un harem. La sfârşit, s-a dat o petrecere în cinstea mea, la care au fost invitate toate sotiile, deşi ele nu se întâlnesc în mod obişnuit decât la naşterea unui copil.”

Mâinile ei de aur cu degete de pianist şi bătătura de neurochirurg au salvat multe vieţi. De-a lungul carierei a publicat peste 120 de articole în revistele de specialitate, singurul regret fiind acela că nu a mai reuşit să-şi scrie memoriile: “Îmi pare rău că nu mi-am găsit timp să-mi scriu memoriile. Aş fi putut să spun tinerilor neurochirurgi cum am făcut meseria asta. Aş fi putut să descriu tehnici inedite, folosite ad-hoc in situaţii imprevizibile şi nenumărate întămplări cu rezultate fericite. Pentru că munca mea din aceşti 47 de ani ar fi incăput foarte bine în două vieţi. Aş fi avut ce să le spun!”.

Sofia Ionescu a încetat din viaţă pe 21 martie 2008, dar amintirea ei ramâne vie în mintea celor pe care i-a salvat. Doamna doctor se înscrie în galeria oamenilor de valoare care ne fac să fim mândri că suntem români. Devotamentul, modestia şi respectul pentru pacienţi şi profesie sunt doar câteva argumente care o fac un exemplu demn de urmat al zilelor noastre.

Ana-Maria Marcu