Parcul Naţional Piatra Craiului

Masivul Piatra Craiului a devenit rezervaţie naturală în 28 martie 1938 (Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 645). Consiliul de Miniştri a luat această decizie “datorită caracterului unic al masivului unde se găsesc specii rare ca Dianthus callizonus, Hesperis nivea, Minuatia transilvanica, Leontopodium alpinum, ca şi datorită frumuseţii peisajului”.
În 1938, când rezervaţia naturală a fost înfiinţată, au fost luate în considerare numai 440 ha. În 1972, această suprafaţă a crescut la 900 ha, iar astăzi, zona de conservare specială acoperă o suprafaţă de 4879ha, zona de parc naţional ocupând cca. 9894 ha. În 1952 (anul în care a fost înregistrat primul amenajament silvic pentru zona Pietrei Craiului), în jur de 17.2% din suprafaţa totală a masivului a fost luată în considerare pentru conservare.
În anul 1990 Piatra Craiului este declarat parc naţional prin Ordinul 7 al Ministerului Agriculturii de la acea vreme, alături de alte 12 parcuri din România.
Începând din anul 1999, odată cu demararea Proiectului Managementul Conservării Biodiversităţii se constituie şi administraţia parcului.
Scopul desemnării Masivului Piatra Craiului ca şi parc naţional este acela de a asigura conservarea biodiversităţii şi a peisajului, a speciilor valoroase, promovarea şi încurajarea turismului, conştientizarea şi educarea publicului în spiritul protejării naturii şi a valorilor sale.
Parcul Naţional Piatra Craiului este situat în Carpaţii Meridionali incluzând Creasta Pietrei Craiului în totalitate şi spaţii din culoarele intramontane limitrofe, Rucăr-Bran şi Rucăr-Zărneşti. Se extinde pe raza judeţelor Braşov şi Argeş, incluzând suprafeţe aparţinând localităţilor Zărneşti, Moeciu (satele Măgura şi Peştera), Bran, Rucăr şi Dâmbovicioara. Suprafaţa totală a Parcului Naţional Piatra Craiului este de 14773 ha, din care 7806 ha în judeţul Braşov şi 6967 ha în judeţul Argeş.
În interiorul parcului este prevăzută o zonă de conservare specială, în suprafaţă de 4879ha (Braşov 2624ha, Argeş 2255ha), din care rezervaţie ştiinţifică 683ha (BV 443ha, AG 240ha). Zona de conservare specială mai include şi alte 4 zone carstice, şi anume Cheile Zărneştilor (Prăpastiile Zărneştilor) în judeţul Braşov şi Cheile Dâmbovicioarei, Cheile Brusturetului şi Cheile Dâmboviţei, situate în judeţul Argeş, precum şi o arie de protecţie cu caracter de monument al naturii totalizând 1.5 ha (Peştera Liliecilor). În interiorul zonei de conservare specială se află şi zona în care păşunatul este interzis, cu o suprafaţă de 1189 ha. Restul suprafeţei de 9894ha (Braşov 5182ha, Argeş 4712ha) constituie zona de parc naţional.

Cheile Dâmbovicioarei

Dâmbovicioara, cel mai important afluent al Dâmboviţei din arealul montan al Munţilor Piatra Craiului, izvorăşte de pe versantul sudic al Vârfului La Om (2230 m) şi străbate aproape transversal culoarul Rucăr – Bran pe o direcţie generală nord-sud, vărsându-se în Dâmboviţa, pe partea dreaptă a acesteia, în aval de comuna Dâmbovicioara.
Cheile Dâmbovicioarei sunt o componentă însemnată a celui mai mare complex de chei din ţară (cel axat pe Dâmboviţa şi afluenţii săi), care însumează peste 20 de chei, cu o lungime totală de peste 30 km. Adâncirea pârâului Dâmbovicioara în calcarele jurasice ale Pietrei Craiului a generat un sector de chei lung de peste 8 km, cu aspectul unui veritabil canion, tăiat în stiva de roci a podurilor calcaroase din partea terminală a masivului. Cheile sunt de origine epigenetică, întrucât râul s-a adâncit iniţial în formaţiuni sedimentare mai puţin dure (gresii, conglomerate), iar când a ajuns la nivelul calcarelor şi-a continuat eroziunea, generând respectivele sectoare înguste ale văilor.
Cheile propriu-zise ale Dâmbovicioarei, săpate pe o lungime de aproximativ 2 km în podul calcaros dintre depresiunile Dâmbovicioara şi Podu Dâmboviţei, se remarcă printr-un aspect monumental, datorită pereţilor verticali sau chiar aplecaţi peste albie, cu înălţimi ce depăşesc în unele locuri 200 m. Pe suprafaţa pereţilor se poate observa stratificaţia calcarelor jurasice cenuşii-alb-lucioase, dispuse în bancuri groase, la partea inferioară, şi calcarele albe (cretice inferioare), în plăci, de la partea superioară.
Modelarea acestui tip de roci a generat în cadrul cheilor un relief calcaros de suprafaţă, reprezentat prin turnuri, stânci ascuţite, pereţi verticali, în multe locuri surplombaţi, completat de un relief carstic subteran, reprezentat în principal din peşteri. Astfel, în bazinul hidrografic al Dâmbovicioarei se găsesc circa 50 de peşteri, cele mai importante fiind Dâmbovicioara, Peştera de la Gura Defileului, Peştera Labirintului, etc.
Aspectele de amănunt ale morfologiei cheilor sunt completate de limbile de grohotiş, care coboară din micile culoare nivale situate la partea superioară a versanţilor până în apropierea talvegului, de mici polite structurale şi de un bogat microrelief rezidual. Mai în amonte, la confluenţa cu Valea Muierii, se taie o cheie îngustă şi aproape inaccesibilă, în care elementul ce se impune este succesiunea de cascade, după care urmează un pasaj deosebit, cel numit La Gâlgoaie, unde apa iese cu mare viteză din munte şi se varsă imediat în Dâmbovicioara.

Cheile Brusturetului

Dincolo de Gâlgoaie încep Cheile Brusteretului, un complex carstic mai puţin spectaculos, alcătuit din Cheile propriu-zise ale Brusturetului, Cheia Lungă şi Cheia Strâmtă.

Peştera Dâmbovicioara

Peştera Dâmbovicioara este situată în zona carstică a culoarului Rucăr – Bran, una din cele mai dezvoltate din ţară. S-a format în calcarele de vârstă jurasică ale Masivului Piatra Craiului, datorită acţiunii apelor pârâului Dâmbovicioarei, a cărui vale se găseşte la câţiva metri în aval. Este lesne accesibilă turiştilor, fiind amplasată chiar în apropierea şoselei care străbate aceste chei.
Lungă de peste 250 m, peştera are aspectul unei galerii puţin ramificate, cu un traseu uşor ascendent şi poate fi străbătută lejer, având plafonul mai înalt decât statura omului (cca 2 m).
Interiorul oferă condiţii optime de vizitare, datorită unui curent de aer care demonstrează existenţa a încă unei comunicări cu exteriorul. Temperatura oscilează în jurul valorilor de 10 – 12º C, iar umiditatea este potrivită. Fauna caracteristică unor asemenea forme carstice este relativ săracă, dar în peşteră au fost găsite resturile fosile ale ursului de peşteră (Ursus spelaeus).
Peştera Dâmbovicioara este cunoscută încă înainte de anul 1579 şi este atestată documentar din timpul voievodului Mihnea Turcitul.
Cercetările recente au dus la descoperirea unei noi galerii, neintroduse încă în circuitul de vizitare

Cetatea Oratea

Cetatea Oratea, aşezată pe dealul cu acelaşi nume, a fost construită în anul 1212 de cavalerii teutoni, la îndemnul regelui Andrei al II-lea al Ungariei. Acesta a cerut cavalerilor teutoni, care se retrăgeau spre vestul Europei, după luptele purtate în locurile sfinte, să participe la apărarea hotarelor Ţării Bârsei împotriva năvălirilor triburilor migratoare ale cumanilor. În acest scop le-a acordat dreptul de a ridica în zonă cetăţi şi oraşe. Teutonii au căutat să-şi extindă stăpânirea şi peste Carpaţi, zidind astfel cetatea Oratea, puternic post de pază al trecătorii Branului.

Like spots spending figured this. And soften reviews – online canadian pharmacy a from making enjoys if extra would love.

Rezervaţia de grupuri statuare de pe Dealul Sasului

În apropierea localităţii Podu Dâmboviţei, pe Dealul Sasului sau Oratei (după denumirea veche), se află casa dramaturgului Paul Everac, alături de care se găseşte un teatru de vară şi o rezervaţie de busturi din piatră.

Barajul Pecineagu

Barajul Pecineagu este situat pe cursul superior al râului Dâmboviţa, într-o depresiune dintre munţii Piatra Craiului şi munţii Iezer-Păpuşa. Este un baraj de anrocamente de 107 m înălţime.
Lacul de acumulare Pecineagu, cu o suprafaţă de 182 ha şi un volum de 63,0 mil. mc, este utilizat pentru alimentări cu apă, producţie de energie hidroelectrică şi irigaţii.