Cică într-o vreme era mai mai să se facă prietenie într uriaşi şi români. Uite cum:
L-apucase noaptea pe unul din ai noştri într-o pustietate şi acolo a dat de casa unui uriaş. Frică, frică-i era, nene, dar ce să facă?
L-apucase înserarea şi trebuia să mâie în pădure.
Uriaşul ce-i veni, nu-i făcu nomic. Ba chemă pe Român să mănânce şi să doarmă cu el.
Şed la masă şi începe uriaşul să aducă bucate. Dar erau fierte şi înfierbântate aşa de zdravăn, că de le-ai fi atins cu limba, ţi-ar fi jupuit-o.
Începe uriaşul să mănânce din ele, aşa cum erau, că avea atât pielea limbii cât şi a gurii groasă; nu simţea arsura.
Românul însă începu să sufle în bucate de se miră uriaşul:
– De ce sufli?
– Sunt fierte, suflu să le răcesc.
– Sunt fierte…Bun! se gândi uriaşul şi tăcu.
Mâncară şi dormiră. Dimineaţa cel rătăcit, când să plece pe cărarea arătată de uriaş, spre casă, la luminiş, zise uriaşului:
– Acu vino şi tu pe la mine.
– Păi, unde stai?
– În cutare loc.
– Bine, să ştii că viu. Poate, de unde ştii? S-o împrieteni neamul vostru cu al nostru.
Se duce Românul la casa lui şi-şi vede de nevoi. Pe urmă trecu vreme multă în care Românul îşi uitase de legătura făcută cu uriaşul. Dar într-o iarnă, pe sară, şedea în bătătura casei şi tăia lemne… Odată se pomeneşte cu uriaşul că-i intră pe poartă.
Nu se teşeşte însă deloc. Pune toporul jos şi începe să sufle în mâini.
– În mâini de ce sufli?
– Să le încălzesc, că au îngheţat tăind la lemne.
– Aşa? Râcneşte uriaşul. LA mine ai suflat în bucate să le răceşti şi aici sufli în mâini ca să le înfierbânţi? Ce fel de vorbă-i asta? Cum văd eu tu eşti om cu două suflete. Din gura ta iese şi rece şi fierbinte. Mă las de prieteşugul tău!
Şi cum zice aşa, uriaşul iese trântind poarta şi o iea la picior fără să mai stea şi el la masă cu Românul. Iar de-atunci vorba s-a întins şi se zice om cu două suflete la toţi oamenii făţarnici.